Zanele

Please click on this link:

http://www.youtube.com/watch?v=6YXZemwJsH4




Zânele (Silfii) sunt semidivinităţi feminine, adesea nominalizate atributiv, prezente în mai multe mitologii populare. În mitologia românească, acestea sunt de 2 categorii morale: bune şi rele. Zânele bune sunt preponderente numeric şi categorial, sunt fecioare frumoase, zvelte, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit şi având totdeauna soluţiile esenţiale pentru dificultăţile ori impasurile inevitabile de care este asaltat eroul arhetipal (de obicei Făt-Frumos).

Legenda din Romania



Zânele bune sunt socotite ca născându-se din flori. Zonal, numărul lor e variabil: fie 3 (surori) sau 12, fie nenumărate. Cazurile de hierogamie sunt rare, dar posibile: unele zâne îndrăgostindu-se de Făt-Frumos, erou muritor, dispar şi lasă o chemare, iar însoţirea devine cu putinţă după ce el săvârşeşte mai multe încercări supraomeneşti (sau iniţiatice); cazurile inverse se efectuează prin viclenia lui Făt-Frumos, care fură veşmintele unei zâne aflate la scăldat. Totuşi zânele bune au limite în bunăvoinţă şi uneori pedepsesc îndeosebi pe cel care le calcă un tabu declarat (de exemplu, intrarea neîngăduită pe un teritoriu controlat de zâne), pedeapsa curentă fiind orbirea.

Zânele rele sunte uneori bătrâne, urâte, uscăţive, alteori tinere, ispititoare, dar sadice faţă de oamenii îndrăzneţi. Acestea sunt adesea confundate cu Ielele, însă prin contaminare, căci sunt divinităţi structural şi atributiv diferite.[1]


Zanele in mitologia generala



În alte mitologii populare, zânele diferă în funcţie de specificul etnografic local însă într-o arie analogică apropiată. Tipologia europeană (franc. fée, germ Fee, engl. fairy) aparţine îndeosebi basmului fantastic; mai bine individualizată este la francezi Mélusine, o zână mutantă. Mitologia chineză are mai multe tipuri de zâne, unele fără o personalitate distinctă altfel decât prin frumuseţe: Mi Fei, altele însă distinct individualizate: Makù, o magiciană longevivă, Lei Zu, zâna mătăsurilor. Victor Kernbach considera că prezenţa zânelor indică un rafinament mitologic.




Zanele in religia crestina

Zânele sunt semidivinităţi reprezentate ca fături mitice tinere sau bătrâne, care de cele mai multe ori, sunt puse sub conducerea Zânei Zânelor sau a Sânzienei. Ele sunt închipuite de popor în mod obişnuit în două ipostaze: zâne bune şi zâne rele. De altfel, Dicţionarul explicativ al limbii române ne spune: „zână= personaj feminin fantastic din basme, închipuit ca o femeie frumoasă şi de obicei foarte bună, cu puteri supranaturale şi cu darul nemuririi”. În tradiţiile despre zâne ale poporului român predomină zânele bune văzute ca fecioare zvelte, frumoase, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit şi dispunând întotdeauna de soluţii pentru impasurile în care se află eroul pornit pe drumul iniţiatic căci, despre un astfel de drum este vorba în toate basmele legate de zâne. Acest fapt le atribuie un caracter de preotese care prezidau cultul iniţiatic al unei divinităţi feminine.

Primul care face referire la etimologia cuvântului zână este Dimitrie Cantemir care presupune ca origine a numelui acestor personaje mitologice numele Dianei romane, remarcă realuată şi implementată de M. Eliade, care consideră că sub numele Dianei se ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă naţională dacă.



În tradiţia românească zânele sunt socotite a se naşte din flori. Ne vom lămuri imediat despre ce este vorba pentru că în mitologia pelasgo-dacă supranumele Zeiţei Mame, Maris sau Marian însemna chiar floare ( de măr). Mai mult, Mama Zeilor este identică cu Artemis/Diana din religia greco-romană, iar Diana ca ipostază mai tânără a Zeiţei Mame a fost născută din flori, sub numele de Zâna Zânelor, Irodiada (patronim semicreştininat) ea fiind tocmai Crăiasa Zânelor.

Chiar dacă în general zânele sunt binevoitoare, răbdarea lor are limite devenind urâcioase şi rele atunci când este încălcat un anumit tabu strict impus de ele, cum ar fi încălcarea teritoriului pe care-l au în stăpânire, motiv pentru care aplică pedepse, între cele mai fregvente fiind orbirea. Curios este faptul că Diana Regina, sub aspectul ei zeiţă a nopţii şi a lumii subterane, patronă a farmecelor cunoscută şi cu epitetul de „cea care leagă”, pare a fi o divinitate iniţiatică iar în mediile iniţiatice, omul obişnuit, necunoscător al tainelor lumii, este socotit orb. De fapt în mediile iniţiatice creştine, de data aceasta, trezirea spirituală dobândită la capătul iniţierii este exprimată foarte plastic : „ochii i s-au deschis şi a văzut că…”



Să privim acum puţin la cele mai cunoscute dintre zâne: ielele. Independent de etimologiile uneori fanteziste ale mitologilor români , trebuie observat că numele lor este în fapt, un pronume personal feminin la persoana a treia: „ele”, fapt dovedit şi de denumirea lor olteneasca Dânsele care are acelaşi sens. În unele locuri, Ielele apar şi cu numele de Irodiţe iar conducătoarea lor este Irodia/ Irodiada, identificată cu Artemis Basileia şi Diana Regina, una si aceeaşi divinitate cu Marea Mamă a zeilor. De cele mai multe ori Ielele apar dănţuind fie goale, fie îmbracate în voaluri străvezii şi uneori chiar în veşmânt de zale. Acest veşmânt de zale şi horele pe care le întind la lumina lunii aduc ielele foarte aproape de imaginea amazoanelor, care adorau pe Diana/ Artemis şi îşi aveau sălaşurile dincolo de Dunăre în Dacia, fiind socotite a fi ori virgine, ori având foarte rar relaţii cu băraţii, după o seamă de autori antici.

Uneori ielele apar în numar de trei ceea ce le aduce foarte aproape de ursitoare, zânele ce la naştere sunt chemate pentru a stabili soarta viitoare a copilului.

Ori aceste ursitoare par a-şi trage numele atât din Ursa Mare, cele şapte stele ale Popului Getic, care înconjoară la rândul lor capul Maicii Domnului în tradiţia creştină, cât şi din numele zeiţei ursoaice Artemis.

Alte denumiri sub care sunt cunoscute zânele sunt: Drăgaice, Irodiţe, Şoimane, Sânziene, Măiastre, Frumoase, Rusălci sau Rusalii, Vântoase. Toate par a fi semidivinităţi binevoitoare dar care atunci când li se încalcă tabu-urile devin agresive şi pedepsesc pe curajoşi, devenind zâne rele şi pocind intruşii.



Dacă până acum am vorbit despre planul mitologic făcând legătura între Marea Zeiţă şi preotesele sale divinizate, acum vom trece în planul istoric pentru a arăta că într-adevăr aceste preotese au existat.

Bunăuoară, ştim că zânele erau fete tinere şi frumoase, fecioare de cele mai multe ori. Herodot ne spune că pelasgii/ hiperboreii aveau obiceiul de atrimite la Delos, unde alături de sanctuarul lui Apollo se afla si un sanctuar al Mamei Mari, virgine care duceau ofrande şi rămâneau acolo sa slujească la templu. Cunoaştem chiar şi numele lor: Hyperoche şi Laodiceea iar celelate două Arge şi Opis.

O altă mărturie legată de o preoteasă a Mamei Mari este legată de Sibilla Erythree sau dacică, cunoscută în legendele româneşti şi sub numele de Roşiana sau Roşioara (acelaşi cu unul dintre epitetele lui Artemis/ Diana), ce-şi avea reşedinţa în Munţii Apuseni, şi care prin calităţile sale profetice, se integrează cultului Mamei Mari considerată prima profetitoare, dar şi numelui pe care acesta îl poartă, Cybelle, nume care după părerea lui Densuşianu ar însemna chiar profetesă. Acest caracter profetic al Sibilei o apropie, în aceeaşi măsură, şi de ursitoarele româneşti, profetese care urz(s)esc /profetizează viitoarea viaţă a noului născut.



Deşi dovezile sunt puţine, noi credem că sunt edificatoare întrucât fiecare denumire a zânelor, indiferent care ar fi aceasta (cu unele mici excepţii cărora noi nu le-am putut decoperi corespondentul în faţetele zeiţei) este identică cu una sau alta dintre epitetele şi încheierile mitologice asupra marii zeiţe a Daciei, care îşi avea patria de origine la nordul Istrului, unde Homer şi Hesiod plasează geneza zeilor.

Drăgaicele sunt supuse Drăgaicei, perechea feminină a Dragobetelui, Sânzienele sunt supuse Sânzienei / Iana Sânziana, perechea feminină a lui Ianus, Măiastrele, numite aşa pentru că sunt năzdrăvane şi capabile să zboare, sunt supuse Păsării Măiastre/ Vulturului bicefal ce-l reprezenta pe Zamolxe în dublă ipostază femină si masculină, Vântoasele sau Fiicele Vântului, patronate de o presupusă divinitate feminină Eolia, paredra lui Eol, zeul vânturilor pe care mitologia greacă, îl descrie ca avându-şi sălaşul la Dunăre. Am spus toate acestea pentru că Suidas ne spune despre o anumită zeiţă ce purta numele de Zamolxe iar după cum Zamolxe era cunoscut în mai multe ipostaze de la care au derivat numele preluate de greci şi romani, tot aşa şi marea zeiţă, al doilea Zamolxe, avea mai multe epitete, identice cu cele ale lui Zamolxe, dar trecute la genul femin.

Zanele in Scotia si in alte colturi ale lumii



In judeţele din sudul Scoţiei, copii, inainte de a fi botezati, sunt considerati a fi lasati la mila zanelor care le pot creea placeri sau neplaceri.

Femeile daneze, pentru a le oferi paza copiilor lor in aceasta perioada, inainte de botez, pune la usa sau chiar in leaganul copilului, usturoi, paine si otel in forma unui instrument ascutit.

In Germania, se agata deasupra patutului copilului, flori de Gura-Leului, maghiran albastru, chimen negru, in dreapta o camasa cu maneci, şi un ciorap in stânga. Doar astfel "Nickert" (cum le spun ei) nu pot dăuna copilului.


Pastrand si in prezent anumite taine ale vrajitoriei si randuiri ale lumii spiritelor, Grecii sunt atenti sa nu isi lase copii singuri in primele opt zile de dupa nastere , în care perioada de Biserica Greco-refuză să-i boteze.

În Scoţia, pentru o salvare mai buna a celui mic (a nou nascutului)se minte prin tinerea in juxtapunere intr-un articol din rochie aparţinând tatălui său. Acest lucru a fost experimentat de către soţia unui păstor în apropierea Selkirk. Curând după naşterea primului ei copil, un băiat fin, ea s-a culcat în pat cu copilul ei de partea ei, cand deodata a devenit conştienta de un zgomot confuz de vorbe şi de râsete vesele în "Spence," sau cameră. Acest lucru, de fapt, a pornit de la zane, care formau un copil de ceară ca un substitut pentru copil, care se planificasera sa il fure. Mama săraca suspectate la fel de mult ceea ce se intampla, deci în mare graba ea lua vesta soţului ei, care a nimerit să fie situată in pat la picioarele femeii, şi-l arunca peste ea şi copilu. Zânele pe data au scos un strigăt puternic, strigând "Aoleo Luckie ne-a inselat" baiatul nostru! "



Curând după aceea femeia auzit ceva cazand pe jos horn(sau coş de fum), şi privind cu grija a văzut o imagine de ceara de copilul ei, plin de pini lipiti, situat pe vatra.

Când soţul ei a venit acasă, a făcut un foc mare şi a aruncat nodurile zânelor pe foc, dar, în loc de ardere, lucrul acela a zburat pe horn, şi casa instantaneu a răsunat cu strigăte de bucurie şi hohote.

Afecţiunea familială trebuie să fi fost foarte puternica atunci când orice fleac în strânsă legătură cu tatăl a fost considerată o măsură de protecţie pentru copil, o măsură de protecţie necesara până la botez sa-l protejate din fiecare sprite rău sau rău intenţionat.


Zânele sunt spiritele subtile ale aerului, elementul cu cea mai înaltă vibraţie din cele patru. Se spune că trăiesc în păduri sau pe vârfurile munţilor. Ele iau forme umane, dar numai pentru scurte perioade de timp. Sunt volatile şi schimbătoare ca şi elementul pe care îl reprezintă.




Vântul este vehiculul lor special. Ele operează cu substanţele gazoase şi eterurile de pe Pământ. Au aripi, semănând cu heruvimii. Datorită legăturii lor cu aerul, care este asociat aspectului mental, una din funcţiile lor este de a-i ajuta pe oameni să primească inspiraţia divină în toate domeniile, dar în special în cel artistic.

Rudolf Steiner spune despre ele: “Planta care creşte astfel, învăluită în visul ondinelor, intră acum într-un nou domeniu, cel al spiritelor aerului şi căldurii. Vechea spiritualitate a numit aceste spirite ale aerului, silfe. Ele sunt cunoscute şi sub multe alte denumiri.

Mediul propriu silfelor este aerul şi căldura, dar aerul fiind impregnat din toate părţile de lumină, ele tind cu toate forţele lor spre aceasta, unindu-se cu ea până la un anumit punct. Ele sunt foarte sensibile la modificările şi mişcările de natură subtilă, dar de mare anvergură, care se produc în sânul atmosferei. Zborul rândunelelor, pe care le vedem primăvara sau toamna, brăzdând aerul, propagă în aer o puternică vibraţie. Acest curent de aer născut astfel, nu numai de fiecare pasăre, ci de întreaga atmosferă ce le înconjoară, este percepută de către silfe ca o sonoritate. Ceea ce aud ele, apare ca o “muzică a sferelor”. Şi din zborul pescăruşilor ce se joacă în jurul unei nave care înaintează pe mare emană pentru ele un sunet spiritual, o muzică spirituală. Silfele trăiesc în acest sunet. Vibraţia aerului este patria lor.



Absorbind sonoritatea produsă de curenţii de aer, ele se impregnează de forţele luminii, de tot ceea ce transmite lumina astfel aerului. Silfele cufundate, mai mult sau mai puţin într-o stare de somnolenţă, resimt o stare de mulţumire la apropierea păsărilor care zboară. Când sunt lipsite de această prezenţă, ele par că pierd simţul de orientare, se simt pierdute.

Pentru că îşi aprind eul de la lumina exterioară, silfele pot fi purtătoarele iubirii cosmice. Ele sunt mesagerele dorinţelor şi a dorului, şi a gândurilor de dragoste din univers.

Dacă am întreba o pasăre cine a învăţat-o să cânte, ea ar răspunde că silfele sunt inspiratoarele ei. Aceste spirite ale aerului trebuie să aducă plantelor nu doar lumina, ci şi iubirea. Astfel, lumina din plantă este forţa silfelor. Substanţele urcă în plante, sunt elaborate de ondine şi transformate de silfe cu ajutorul luminii, extrăgând astfel planta arhetipală, ideală.

Aşa cum spiritele focului au corespondent lumea insectelor, spiritelor aerului li se asociază lumea păsărilor.



Păsările murind au ca misiune să transporte în lumile superioare substanţa lor spiritualizată, sustrasă pământului. Pentru aceasta, păsările au nevoie de ajutorul silfelor. Acestea străbat în toate sensurile această substanţă astrală, zboară prin ea, planează, se dăruiesc oarecum ei şi culeg ultima suflare a păsărilor care mor. Însufleţite apoi de o nostalgie arzătoare, ele poartă această substanţă spre cer, oferindu-se îngerilor.

Clarvăzătorul participă în astfel de momente la un spectacol grandios: în timp ce pasărea îşi dă ultima suflare, această substanţă astrală lăuntric luminoasă se înalţă în aer. Silfele, ca nişte străfulgerări albăstrii, o absorb, iar albastrul se transformă atunci în verde, apoi în roşu. Ele se înalţă, cu rapiditatea fulgerului, către sferele înalte. Acolo, sus, devin substanţa subtilă pe care o respiră îngerii.

Îndemnul lor pentru fiinţele umane este: „Trăieşte cu bucurie, creând respiraţia existenţei!”

Totodată, despre ele însele spun:

„Noi aspirăm forţa vitală a aerului,
Ce ne umple cu iubirea lui a fi”.



Pretutindeni în lume, bătrânii povestesc despre întâlniri frecvente cu aceste fiinţe misterioase, asemănătoare oamenilor, dar mai micuţe. Ele aveau în vremurile de demult un rol activ în existenţa de zi cu zi a oamenilor şi se punea mare preţ pe păstrarea unor legături de prietenie cu acestea. În societăţile tribale şi în toate regiunile lumii în care civilizaţia nu a pătruns încă, existenta zânelor şi a altor spirite ale naturii este unanim acceptată, existând chiar diferite metode tradiţionale de a le contacta. Pe măsură ce legăturile dintre oameni şi natură (şi implicit, spiritele ei) au slăbit, se pare că rasa micuţelor zâne s-a retras în regiunile mai sălbatice şi puţin locuite ale planetei.

Dr. Ingram, un faimos predicator care a murit la vârsta de 103 ani, în 1879, se spune că le-a alungat pe ultimele zâne din Insulele Shetland, forţându-le să se mute în Insulele Faroe. John Nicholson, autorul unei culegeri de poveşti şi legende din ţinutul Shetland, deţine această informaţie de la un locuitor al insulei, care, la rândul său, o aflase de la o bătrână zână, prea slăbită sau prea încăpăţânată pentru a pleca împreună cu ceilalţi ai ei.

O teorie destul de răspândită referitoare la spiriduşi şi zâne a fost propusă de David MacRitchie, în 1890. El a presupus că misteriosul popor Fin, cunoscut în tradiţiile din nordul Scoţiei (spiriduşii), precum şi celelalte “spirite ale naturii” sunt reminiscenţe ale popoarelor finice sau ale eschimoşilor, ori ale altor rase aborigene scunde, care nu s-au stins, ci s-au retras în tumuli străvechi şi în locuri subterane din zone îndepărtate.



Această teorie ar fi plauzibilă, în unele cazuri, dar nu explică majoritatea apariţiilor zânelor. O altă sugestie a fost dată de reverendul Sabine Baring-Gould, un folclorist din sec XIX. În copilărie, el vedea zâne alergând şi jucându-se printre cai, atunci când stătea la soare, pe capra trăsurii tatălui său. El i-a spus acestuia despre cele văzute, iar acesta l-a luat în trăsură, unde razele soarelui nu mai pătrundeau, iar viziunea a pălit.

Aceasta l-a făcut pe băieţel să creadă că apariţiile zânelor erau cauzate de soare sau lumină. Totuşi, nici această ipoteză nu justifică pe de-a-ntregul de ce oameni diferiţi au văzut zânele în aceleaşi forme; explicaţia lui a fost că, de obicei, copiii văd zânele sub formele pe care ei le cunosc din poveşti şi din ilustraţiile acestora.

În sprijinul teoriei lui Baring-Gould vin numeroase cazuri de apariţii care debutează cu viziunea unei lumini stranii. Un exemplu este povestea relatată lui W.Y.Evans-Wente, un bun cunoscător al tradiţiilor celtice şi tibetane, de către T.C.Kermode, un membru al parlamentului din Insula Man. Acesta se plimba însoţit de un tânăr prin ţinut, într-o noapte de toamnă, când însoţitorul său privi înspre râuleţ şi exclamă: ”Uite zânele! Le-ai mai văzut vreodată?” Kermode s-a uitat şi a văzut ”un cerc de lumină supranaturală, despre care acum ştiu că este lumina astrală sau Lumina Naturii, aşa cum este numită ea de către mistici, şi în care spiritele devin vizibile.”



În cercul de lumină el a văzut venind câte 2-3 “o mare mulţime de fiinţe micuţe îmbrăcate în roşu. Ele se mişcau înainte şi înapoi prin cercul de lumină “. Când prietenul lui Kermode a strigat şi şi-a agitat bastonul, zânele au dispărut.

Alte apariţii totuşi nu pot fi explicate de această teorie a lui Baring-Gould. Vom relata în continuare o astfel de întâlnire.

Zânele produc transformările cele mai extraordinare şi satisfac sau risipesc într-o clipă dorinţele cele mai arzătoare. Sunt de multe ori considerate a fi mesagere între lumi (lumea fizică şi astrală). Ele sunt înzestrate cu darul magiei. Materializări de obiecte, telekinezie, călătorii instantanee în plan fizic sau în tărâmurile subtile prin intermediul faliilor temporale, sunt doar câteva din iniţierile pe care cel pregătit le poate primi prin intermediul zânelor.



Asociaţi aerului, elfii sunt de origine nordică şi sunt corespondenţii zânelor. Se spune că obişnuiesc să danseze pe pajişti, în poiene, în păduri, în timpul nopţii, părând a-i chema pe oameni a li se alătura. Sunt descrişi ca fiind mici ca dimensiuni, încântători, capricioşi, vaporoşi. Stârnesc vise de iubire şi pasiuni pline de candoare. Au o mare forţă de fascinaţie şi puterea de a deschide porţi zăvorâte, de a trece dintr-un univers în altul. Este necesară manifestarea unui bun control de sine şi a spiritului de discernământ pentru a menţine o legătură armonioasa cu aceste entităţi ale elementului aer.

O altă relatare legată de zâne se referă la anul 1998. Atunci, cu ocazia unei expoziţii a muzeului Maux din Douglas (Ins. Man), au fost înregistraţi câţiva dintre ultimii vorbitori ai dialectului celtic Maux. Un bătrân fierar, care nu-şi părăsise niciodată satul, se plângea că de când acest dialect celtic nu mai era folosit, oamenii încetaseră să mai vadă zâne aşa cum le vedeau în trecut. El însuşi recunoştea că nu le mai văzuse de peste 30 de ani.



Maurice Magre spune în cartea sa Cheia lucrurilor ascunse: “Legendele vorbesc întotdeauna despre dansurile zânelor pădurii sau ale piticilor Pământului; toţi acei cărora li s-a îngăduit să vadă Spiritele Naturii spun că au o fire veselă. Natura îşi desăvârşeşte opera în bucurie, sentiment care predomină pe măsură ce conştiinţa se dezvoltă în dimensiunile superioare. Germinările şi înfloririle sunt opere de bucurie. Pătrunderea rădăcinii, urcarea sevelor, creşterea frunzelor sunt simţite afectiv de sufletul copacului, ca o dilatare euforică şi această fericire are virtuţi comunicative. Ea se poate transmite omului; dacă el poate găsi un punct de contact între fericirea vegetală şi propria lui inimă”.

El adăugă: “În vremea când pădurile erau liniştite şi când vegetaţia se dezvolta liber, chintesenţa vie a copacilor se materializa şi putea deveni vizibilă pentru anumiţi oameni ajunşi la clarvederea lumii mai subtile care ne înconjoară. Toţi oamenii primitivi vorbesc despre aceste creaturi timide, binevoitoare, care sunt spiritele Naturii. Nimfele, driadele sau zânele sunt astfel de fiinţe, dar ne-am obişnuit să le considerăm pur mitologice.”



Un exemplu ilustrativ de mod de comunicare cu Spiritele Naturii, dar şi cu entităţile angelice este dat de Peter Caddy, familia sa şi prietena acestora, Dorothy MacLean. Aceştia au fondat comunitatea de la Findhorn, iar mesajele transmise lor de către spiritele naturii au fost publicate în trei volume: Grădinile de la Findhorn, Magia de la Findhorn şi Spiritul Findhorn, la editura Harper &Row.

Findhorn rămâne o dovadă vie a faptului că entităţile angelice şi spiritele Naturii există şi că ele pot coopera cu oamenii care le invocă pentru a da naştere unor adevărate miracole palpabile, chiar în lumea fizică.