Ginghis Han - LUPUL MONGOL

Ginghis Han a fost unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile: a cucerit o mare parte din Asia, punând temeliile Imperiului Mongol, personalitatea lui fiind asemănătoare cu aceea a lui Alexandru cel Mare.

În anul 1206, la 42 ani şi după o campanie militară împotriva unor triburi din estul Mongoliei, şeful militar Temüügin devine „mare conducător” (1206-1227)(hagan, „hanul hanilor”), sub numele de Ginghis, al unei populaţii vorbitoare de dialecte mongole şi turceşti. Ginghis a unit triburile mongole şi a reuşit să ocupe cu oştile sale teritorii vaste, spre est, până la Marea Chinei, şi spre vest până la Marea Caspică. Pentru administrarea acestui imperiu uriaş, Ginghis han a emis decretele necesare sub formă de texte de lege. După moartea sa, imperiul a fost împărţit între fii lui şi extins în continuare, timp de două generaţii, după care marea formaţiune statală s-a dezmembrat.

Situaţia mongolilor



Mongolii ocupau partea nord-estică a Mongoliei de astăzi, teritoriu amplasat între râurile Onon (lungime 1.032 km) şi Kerulen (lungime 1.254 km). Ambele îşi au obârşia pe teritoriu rusesc şi se varsă în fluviul Amur. Triburile mongole erau alcătuite din păstori, pescari şi vânători nomazi din stepele asiatice. Nu se ştie dacă aceste triburi aveau noţiunea proprietăţii private propriu-zise. Însă se deduce faptul că erau organizaţi într-o orânduire asemănătoare cu a feudalismului timpuriu prin ierarhia militară din cadrul tribului. Marile decizii erau adoptate într-un consiliu militar-aristocratic suprem, o adunare generală, cunoscută sub denumirea „kuriltai” (sau kurultai, pe tătară korîltai). Kuriltaiul alegea şi marele han.

Originea şi naşterea lui Temüügin (Ginghis Han)

După legenda mongolă, mongolii se trăgeau dintr-un lup şi o ciută (căprioară) care trăiau la izvoarele râului Onon la poalele muntelui sfânt „Burhan Haldun” (aflat la circa 170 km est de Ulan Bator). Temüügin aparţinea tribului „Mongghol”, clanul „Borgighin” („mongolii sălbatici”), fiind fiul cel mai mare al şefului de clan Yesüghei bahadur şi strănepotul legendarului prinţ mongol Kabul han (1130–1150). Acesta din urmă începuse în 1131 unificarea triburilor mongole. Temüügin, care în traducere înseamnă „făurar” sau „de fier”, a continuat această politică şi i-a transmis-o fiului său Öghedei (Ogotai, Ugotai).

Locul naşterii lui Temüügin este controversat. Unii susţin că s-ar fi născut pe malul drept al râului Onon, după tradiţia oriată şi buriată (după numele unor triburi mongole). Grupul tribal mongol estic „Halha” susţine că Temüügin s-ar fi născut pe cursul mijlociu al râului Kerulen.
Potrivit cronicarului (şi medic) persan contemporan Raşid ed-din, hanul mongol este prezentat în lucrarea Cronici ca fiind înalt, cu părul roşcat şi cu ochii verzi (ceea ce i-a făcut pe unii să presupună că neamul său se va fi tras din vreun clan de origine scită).

Unirea triburilor mongole



Selenga (afluent al lacului Baikal la 200 km est de graniţa rusească
Temüügin era convis că supravieţuirea în stepele Asiei era posibilă numai prin unirea triburilor. Urmăreşte atingerea acestui deziderat prin şiretenie, diplomaţie iscusită, prin care caută să câştige aliaţi şi să-şi elimine adversarii.
După 1190, triburile mongole erau unite sub conducerea lui Temüügin şi începu supunerea altor popoare din stepele Orientului Îndepărtat. Dhinghis han le promitea promiţând pradă bogată în războaiele care aveau să urmeze.
În 1201 şi-a înfrânt rivalul Gurhan Geamuha, care îi era frate de cruce şi care a reuşit să se refugieze, dar după încercări zadarnice de a ridica forţe contra lui Temüügin s-a sinucis. Printre popoarele care s-au supus noului mare han Ginghis figurau merkiţii (1202), keraiţii (1203) şi naimanii (1204), fiind astfel înlăturate ultimele obstacole în calea creării imperiului.



Urmări

Ugedai Khan (portret din secolul XIV)

Despre personalitatea hanului mongol au circulat diferite versiuni şi legende. Potrivit unor izvoare, că Ginghis Han i-ar fi dat fiului său Öghedei în 1240 „Istoria secretă a mongolilor”, un amestec de cronică şi legendă. Potrivit altor izvoare, cronica ar fost întocmită de Öghedei însuşi. Manuscrisul conţine relatări din viaţa lui Ginghis han şi putea fi citit numai de membri ai familiei hanului. Documentul original a dispărut pentru totdeauna. Abia în 1866 au fost descoperite într-o bibliotecă chineză fragmente transcrise din documentul original. În manuscris este amintit faptul că hanul mongol punea mare preţ pe loialitate deplină faţă de han şi prieteni.



Popoarele care au suferit din cauza invaziilor, jafurilor şi măcelurilor mongole îl consideră pe Ginghis han tiran crud şi sângeros, care dispunea omorârea în masă a populaţiei băştinaşe înfrânte. Cu toate acestea, Temüügin a avut şi o perioadă lungă de pace (pax mongolica).

Marele han a fost tolerant faţă de alte religii sau filozofii şi asculta cu atenţie ce aveau de spus sacerdoţii şi filosofii respectivi. Către sfârşitul domniei sale, Ginghis han s-a lăsat consiliat în probleme de organizare politică şi administrativă de Kitan Yelü Huţa (din Manciuria) şi de ministrul său persan şi musulman Mahmud Ialavaci. Politica lui Ginghis han a fost continuată de moştenitorii săi, care au preluat un imperiu de peste 33 milioane km², cu o întindere cuprinsă între Oceanul Pacific şi Marea Caspică.

Organizarea militară

Armata mongolă era organizată în sistemul decimal, trupele fiind împărţite în unităţi de zece soldaţi care se controlau reciproc. Se practica o variantă a decimării: dacă dezerta un oştean din cei zece, ceilalţi nouă oşteni trebuiau să moară.

După ce dădeau în primire păr de la fiecare cal, oştenii depuneau jurământul de credinţă şi supunere oarbă, până la moarte, faţă de han. Din păr de cal se făcea „stindardul negru” (cunoscut şi pe româneşte sub denumirea de tui). Este şi astăzi simbol naţional (este păstrat în custodia ministerului mongol al apărării, în Ulaan Baatar).

Puterea şi succesul trupelor mongole se explică prin disciplina severă, prin enorma mobilitate a trupelor, natura robustă a cailor şi războinicilor, armele din dotare şi prin tactica inteligentă de luptă a comandanţilor mongoli. Fiecare călăreţ avea doi sau trei cai, care îi dădeau posibilitatea schimbării cailor obosiţi, oştenii oprindu-se pe un traseu numai pentru somn şi hrană. Aceasta consta preponderent din carne uscată făcută pulbere (borts), păstrată în băşică de vită prinsă la şa.

Mongolii erau antrenaţi de copii pentru a deveni călăreţi şi arcaşi excelenţi. Vânătoarea era îndeletnicirea de căpătâi ca antrenament în vederea războaielor. Arma principală era arcul compus din două materiale diferite (lemn, tendoane sau metale) care asigurau o elasticitate deosebită. Războinicii posedau mai multe arcuri, foloseau săgeţi cu vârfuri metalice care puteau să străpungă zalele cu care era echipat inamicul. Prin folosirea în călărie a scărilor, puteau ţinti din goana calului în direcţia opusă fugii cu o precizie uimitoare (tehnică de altfel răspândită la mai toate triburile războinice ale stepei, încă de pe timpurile sciţilor şi sarmaţilor). Tactica folosită frecvent de mongoli era atacul rapid şi scurt, urmat de o retragere amăgitoare, menită să atragă inamicul în cursă, ca să fie împresurat.



Gengis Han, nascut Temujin, a fost primul imparat mongol, care si-a folosit capacitatile politice si militare pentru a unifica triburile turce si mongole ale Asiei Centrale, formandu-si astfel propriul imperiu. Astfel reuseste sa cucereasca o mare parte a Asiei, incluzand China, Rusia, Persia, Orientul Mijlociu si Europa de Est. Nepotul sau, Kubilai Khan, a devenit primul imparat al dinastiei Yuan in China.