Elfii

Un elf este o fiinţă fabuloasă, aparţinând mitologiei nordice, şi care a supravieţuit în folclorul nord european, în legendele scandinave, germane şi englezeşti. La origine, elfii erau nişte zei minori ai naturii şi ai fertilităţii, fiind înfăţişaţi de obicei ca nişte tineri bărbaţi şi femei, ce trăiesc în păduri, fântâni, iar uneori sub pământ. Ei deţin o viaţă lungă, uneori chiar sunt nemuritori şi au puteri magice. J. R. R. Tolkien, în trilogia sa, "Stăpânul Inelelor", pune accent pe caracterul angelic, pe inteligenţa elfilor, ceea ce a făcut aceste personaje foarte populare în fantezia modernă. În linii mari, elfii se aseamănă cu nimfele din mitologia greacă şi cu viliile şi rusalkiile din mitologia slavă.

Elfii în mitologia nordică



Primele descrieri ale elfilor apar în mitologia nordică, unde ei sunt numiţi "alfar". Ei sunt creaturi de aceeaşi statură ca omul, dar mai frumoşi şi mai puternici. Sunt semi-divinităţi asociate fertilităţii naturii. Mitograful Snorri Sturluson, scrie în lucrările sale că există două tipuri de elfi: "elfii întunericului", echivalenţi cu piticii şi "elfii luminii", care se apropie mult mai mult de ceea ce înseamnă elf. Aceşti elfi ai luminii guvernează una din cele 9 lumi ale cosmosului (Yggdrasil) şi anume Alfheim-ul. Elfii întunericului trăiesc într-o lume total diferită, chiar antagonică, numită Nidavellir sau Svartalfheim.

În "Edda poetică", se stabileşte o asemănare între elfi şi zeii Aesir, uneori aceste două categoriii chiar confundându-se. Câţiva cărturari, dimpotrivă, au asociat zeii Vanir cu elfii. Cu toate acestea, în the "Alvissmal", elfii sunt consideraţi distincţi atât de Aesir, cât şi de Vanir. Poemul "Grimnismal" din "Edda" precizează faptul că zeul Freyr este stăpânul tărâmului Alfheim, pe care îl conduce cu ajutorul unor slujitori ca Byggvir şi Beyla. Mai târziu apar şi alţi slujitori: Eldir şi Fimafeng, care este ucis de Loki. În saga Kormaks se povesteşte cum un sacrificiu adus elfilor poate vindeca orice rană provocată de un război.
Elfii nordici au aceeaşi statură şi formă ca oamenii. După moarte, unii oamenii cum a fost eroul Volund pot să fie ridicaţi la rangul de elfi. Similitudinea între elfi şi oameni permitea chiar o împerechere între aceştia.

O alta Legenda despre Elfi

Undeva în apropiere de Cercul polar, între Marea Groenlandei şi Atlanticul de Nord, pe o insulă clădită din joaca focului şi a apei, a vulcanilor şi a gheizerelor, oamenii trăiesc şi astăzi în bună vecinătate cu elfii, cu zânele şi cu îngerii. Ceea ce vă spun nu este o poveste, ci se petrece într-o ţară europeană marcată în orice atlas geografic: Islanda.



Când am ajuns la Festivalul de Film Transilvania şi am intrat în sala unde urma să ruleze “Ancheta asupra lumii invizibile”, mi-am făcut un rezumat al informaţiilor pe care le deţineam despre Islanda. Vulcani, gheizere, capitala Reykjavik şi cântăreaţa de muzică pop Bjork, cea care a luat premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes în 2000- cam asta a fost tot ce am găsit în “arhivă”. Filmul documentar al lui Jean Michel Roux are însă darul de a deschide poarta către sufletul poporului islandez, căruia i-am descoperit puritatea şi o rară frumuseţe. De aceea, mi-am dorit să ştiu mai multe despre el şi despre ţinutul fabulos pe care îl locuieşte.

Situat la îmbinarea plăcilor tectonice eurpeană şi americană, teritoriul acestei ţări este adeseori remodelat de cutremure şi de erupţii vulcanice. Istoria sa a început la sfârşitul secolului al IX- lea, când fermierii norvegieni şi vikingii i-au populat ţinuturile sălbatice, aducând şi celţi din Irlanda. În anul 930 ei au format prima adunare democratică din Europa, Althing (Parlamentul Irlandez). Cei 283.000 de locuitori ai Islandei vorbesc şi astăzi aproape la fel ca strămoşii lor: vechea limbă scandinavă.

Tot lor le aparţine recordul de a fi ales prima femeie preşedinte, Vigdis Finnbogadottir, care a condus ţara din 1980 până în 1996.



Oricât ar părea de ciudat, Islanda nu are o reţea de cale ferată; transportul se face cu maşini, avioane sau nave. Islandezii se pot însă mândri cu un nivel de alfabetizare al populaţiei de 100% (99,9% dacă e să fim riguroşi...), cu un nivel de sărăcie al populaţiei de 0%, dar şi cu extinderea tehnologiilor moderne în toate domeniile.

Deşi toate aceste lucruri deja spun despre ei că sunt „altfel”, totuşi ceea ce îi deosebeşte, la modul emblematic, de alte naţii, este credinţa lor în existenţa fiinţelor supranaturale, pe care le numesc „poporul ascuns”.

Un oraş în mai multe dimensiuni



Conform sondajelor, 10% dintre islandezi sunt convinşi că îşi împart insula cu elfii, alţi 10% neagă această idee, în vreme ce majoritatea de 80% consideră că existenţa fiinţelor invizibile este o posibilitate demnă de luat în seamă. Hafnarfjordur, un mic port aflat în apropiere de capitala Reykjavik, pare a fi locul în care oamenii convieţuiesc în cea mai deplină armonie cu aceste fiinţe subtile.

Ei au contactat-o pe Erla Stefansdottir, profesoară de pian şi clarvăzătoare, pentru a le desena o hartă mai specială. Astfel, una dintre atracţiile turistice ale micului port islandez este o plimbare pe la „căsuţele elfilor”. Primarul din Hafnarfjordur, Magnus Gunnarsson, s-a arătat mândru de documentul ce atestă lumea invizibilă din oraşul pe care îl conduce. Foarte încântat de simpaticii lor vecini, el a declarat că „în felul acesta, şi turiştii vor putea descoperi că în oraşul nostru, alături de locuitorii obişnuiţi, trăiesc şi fiinţe supranaturale”.

Întrebată cum este posibil ca în acelaşi spaţiu să convieţuiască oameni şi elfi, clarvăzătoarea Erla a explicat că lumea are mai multe dimensiuni. De exemplu, spune ea, „într-o pădure montană pot trăi tot feluri de creaturi: elfi, gnomi, pitici, zâne. Ele nu sunt observate de oameni deoarece au o frecvenţă de vibraţie diferită de a noastră, care corespunde planurilor eteric sau, uneori, astral. Este posibil chiar ca aceste fiinţe, cel mai adesea inaccesibile vederii umane obişnuite, să nu se perceapă unele pe altele, tot din cauza nivelelor lor de vibraţie diferite.”

Dar Erla a văzut elfi încă de când era copil şi atunci era convinsă că acesta este un lucru obişnuit. „Până la 6-7 ani, copiii văd mai multe decât adulţii. Cred că foarte mulţi dintre ei au tovarăşi de joacă invizibili, dar nu realizează că sunt elfi.”

O fetiţă de 9 ani, Audur Gudmundsdottir, povesteşte cu convingere cum se joacă ea cu elfii, care au cam jumătate din înălţimea ei.Într-o zi a căzut când se zbenguia pe afară, iar o femeie-elfă i-a deschis uşa casei ei, aflată într-o piatră mai mare, şi i-a dat să mănânce o prăjitură în formă spiralată şi să bea un suc de banane mai deosebit. Audur îşi descrie cu însufleţire prietenii despre care spune că sunt foarte discreţi, ies doar noaptea şi niciodată în timpul zilei. Mama ei, căreia fetiţa i-a adus ca dovadă o cheie de la căsuţa elfilor, un mic obiect metalic cu crestături, nu exclude posibilitatea ca povestirile micuţei să fie adevărate. Şi mărturii ca acestea poţi întâlni la tot pasul în Islanda.

Oficialităţile le protejează locuinţele



În ultimii ani inginerii constructori au fost de mai multe ori nevoiţi să refacă planurile autostrăzilor numai pentru a ocoli locuinţele elfilor. De asemeni, edilii primului mall au avut grijă să monteze cablurile electrice şi alte instalaţii subterane cât mai departe de presupusele sălaşuri ale gnomilor şi feelor. Cuplurile care plănuiesc să-şi ridice o casă apelează şi ele la persoane cu percepţii extrasenzoriale, pentru a se asigura că locul nu este deja ocupat... În Islanda aceste precauţii nu sunt privite ca excentricităţi, ci ca simple precauţii.

„Alături de noi trăiesc nenumărate creaturi nevăzute, care folosesc ca porţi de trecere în lumea lor eterică pietre şi stânci mai mari din lumea noastră fizică”, spune Brynjolfur Snorrason, fermierul clarvăzător specializat în indicarea zonelor locuite de „poporul ascuns”( huldu folk). El este adeseori consultat de antreprenorii de construcţii care nu vor să intre în conflict cu micuţii lor vecini supranaturali.
„Poate este o ţară mai deosebită”, spune Arni Bjornsson, şeful departamentului de studii etnologice de la Muzeul Naţional al Islandei. „Chiar şi cei mai sceptici ingineri, care susţin că nu cred în superstiţii, preferă să ocolească movilele şi pietrele despre care clarvăzătorii spun că sunt locuite de elfi, decât să le distrugă şi să rişte astfel să-i supere pe cei nevăzuţi.”



La începutul anului 1999, de pildă, Agenţia pentru construcţia drumurilor din Islanda a trebuit să modifice proiectul iniţial al unei noi şosele ce pornea de la Reykjavik, după ce a avut loc un protest al locuitorilor zonei, pentru că traseul ar fi deranjat locuinţa unor elfi de sub o stâncă.
„Câtă vreme oamenii sunt convinşi de realitatea lumilor subtile şi a elfilor, noi căutăm să respectăm credinţele tuturor”, a spus Viktor Ingolfsson, un oficial de la Administraţia drumurilor publice. „Dacă aceasta presupune să ocolim o piatră a elfilor, ne acomodăm la această cerinţă.”

Constructorii de drumuri ţin cont de aceste indicaţii ale clarvăzătorilor şi datorită faptului că s-au convins de mai multe ori de efectele nefaste pe care le are încălcarea lor. Sunt binecunoscute cazurile de defectare a maşinilor şi echipamentelor de construcţii sau de îmbolnăvire subită a celor care au mutat în mod brutal pietre ale elfilor.
„Pentru cei mai mulţi oameni, poporul ascuns este plin de blândeţe”, explică Magnus Skarphedinsson, profesor la Şcoala de Studii Elfice şi expert în Elfi. „ Dar dacă sunt agresaţi, este posibil să se petreacă lucruri mai puţin plăcute. Fie că proiectul va costa foarte mult, fie că unii muncitori se îmbolnăvesc. Aşa că nu e recomandat să-i superi pe elfi.”

Au susţinere la nivel prezidenţial




Fosta preşedintă a Islandei (în perioada 1980- 1996), Vigdis Finnbogadottir, nu exclude nici ea prezenţa fiinţelor subtile pe harta invizibilă a ţării sale. Cu multă diplomaţie, ea aduce un argument imbatabil: „ Nu am văzut elfi şi nici fiinţe invizibile. Nu am întâlnit încă o fantomă, deşi am auzit adesea vorbindu-se despre ele. Acest gen de credinţă nu mai există în Franţa sau în Spania, pentru că acestea sunt ţări catolice. Catolicismul este atât de puternic, încât nu mai lasă loc pentru alte credinţe. În Evul Mediu, islandezii au adaptat catolicismul pentru a se potrivi cu moştenirea lor păgână şi au continuat să spună poveşti despre fiinţe supranaturale, elfi şi fantome. Existenţa elfilor, a fantomelor, a extratereştrilor şi a vieţii de după moarte nu a fost niciodată dovedită. Este la fel ca şi în cazul lui Dumnezeu. Nimeni nu a dovedit că El există, dar nici contrariul.”



Actualul preşedinte al Islandei, Olafur Ragnar Grimsson, are şi el o explicaţie a prezenţei poporului ascuns: puternicul sentiment al singurătăţii şi al izolării, caracteristic islandezilor. „Islandezii au fost întotdeauna puţini la număr, de aceea în timpurile străvechi ei şi-au dublat numărul cu personaje invizibile din legendele cu elfi şi zâne”, a afirmat el într-un interviu acordat la reşedinţa prezidenţială de la Bessastadir.




Paranormalul e la el acasă



În fiecare ţară există mediumi, clarvăzători şi susţinători ai fenomenelor paranormale, precum şi publicaţii de profil, instituţii care studiază ştiinţific aceste domenii. Islanda este însă ţara în care paranormalul şi invizibilul se află la ele acasă. Foarte multe persoane văd şi comunică fără nici o greutate cu elfi, cu îngeri sau cu fantome ale persoanelor decedate.

Clarvăzătoarea Erla Stefansdottir explică esenţa acestui fenomen: „Oamenii consideră că e absolut firesc să călătorească dintr-o ţară în alta şi să cunoască alte popoare. Dar li se pare ciudat să exploreze dimensiunile subtile şi diferitele planuri pe care existăm ca fiinţe. Structura noastră seamănă cu cea a cepei, este stratificată. Învelişurile devin tot mai subţiri pe măsură ce te apropii de nucleu. Iar omul devine din ce în ce mai frumos, cu cât îl cunoşti mai în profunzime.
Întâi vedem corpul fizic şi aura sa, culorile emoţiilor şi atitudinea socială. Aceste straturi formează personalitatea, în spatele căreia se ascunde sufletul. Iar dincolo de suflet se află cea mai intimă structură a omului, Sinele, „izvorul memoriei”. Acesta este nucleul fiinţei umane, acea părticică din Soarele Divin.

Dacă toate aceste elemente sunt conectate, noi atingem perfecţiunea şi devenim una cu Dumnezeu. Devenim mai luminoşi decât cea mai strălucitoare lumină electrică.”

Cine sunt elfii?



Creaturi fantastice din mitologia germană, elfii au supravieţuit în folclorul nord-european. Se consideră că la origine erau o rasă de zei ai naturii şi ai fertilităţii. Sunt înfăţişaţi ca femei şi bărbaţi tineri, de înălţime mică, foarte frumoşi. Sălăşluiesc în păduri, în alte locuri din natură, sub pământ, în izvoare sau pârâuri. Ei trăiesc mai mult în comparaţie cu oamenii, nu îmbătrânesc niciodată şi a uputeri magice.

În mitologia scandinavă sunt cunoscuţi elfii luminoşi care trăiesc în al treilea cer, cei întunecaţi şi elfii negri. Aceştia din urmă sunt fierari pricepuţi, iar în mitologia germană sunt confundaţi cu piticii. Un exemplu de astfel de elfi cunoscători ai artei transmutării şi a prelucrării metalelor sunt nibelungii.



Elfii din mitologia scandinavă au supravieţuit în special în varianta unor femei strălucitor de frumoase, care vieţuiesc în pădure, conduse de un rege-elf. Se spune că pot fi văzute noaptea, dansând prin poieni. Dansurile feelor lasă în iarbă urme circulare, care sunt adeseori asimilate cu cercurile din lanuri. Dacă un om priveşte dansul lor, timpul se comprimă atât de mult încât anii devin ore. Acest fenomen se reflectă şi în lucrarea „Stăpânul inelelor” a lui Tolkien, atunci când personajele plecate în căutarea inelului ajung în Regatul Elfilor, Lothlorien, şi constată că acolo timpul se scurge mult mai încet decât în lumea fizică. De altfel, personajele elfi ale lui Tolkien sunt inspirate din mitologia scandinavă şi celtică.



Mărturii

Brynjolfur Snorrason (fermier şi vindecător)
„ Când eram copil, obişnuiam să mă joc cu elfii şi cu ...spiritele celor trecuţi Dincolo. Eram diferit de cei de vârsta mea, aşa că nu prea vorbeam despre asta. Şi copiii mei se simt grozav împreună cu fiinţele invizibile.Unul dintre ei se joacă mereu cu frăţiorul lui geamăn care a murit. Îi pot vedea clar pe amândoi. Toţi cei şase copii ai mei sunt clarvăzători. Legat de asta cred că atitudinea părinţilor este decisivă: dacă le spui copiilor că nu există clarviziune, această aptitudine nu se va mai dezvolta. Mi se întâmplă uneori să confund lumea aceasta cu cealaltă. Aşa că, pentru orice eventualitate, ca oamenii să nu creadă că sunt nebun, soţia mea îmi interzice să vorbesc în public cu entităţile invizibile. Unele dintre ele arată ca oamenii, altele sunt doar forme colorate.”



Joga Johannsdottir (maseuză)
„ Aveam 11 ani pe atunci, mă aflam pe deal, când am văzut o femeie dispărând într-o piatră. Era normal proporţionată, dar nu mai înaltă decât un copil de 6 ani. N-am încercat niciodată să conving pe nimeni că ceea ce am văzut este real.”

Gudrun G. Bergmann (scriitoare şi ghid turistic)
„Potrivit mediumilor, una dintre aceste două pietre reprezintă o biserică a fiinţelor nevăzute, iar cealaltă este o bibliotecă. Aici locuiesc creaturi străvechi. Vara trecută meditam în faţa stâncii- bibliotecă. Am văzut o fiinţă de-o şchioapă ieşind din piatră. Arăta ca personajul Yoda din războiul stelelor, cu un cap mare, care este simbolul înţelepciunii. El este păstrătorul cunoaşterii din piatră. Secretul Islandei se află în natură, o imensă carte pe care trebuie s-o descifrăm.

Moartea Elfilor



Dintr-o istorie de cel puţin trei milioane de ani (cam cât estimează arheologii), umanitatea nu se poate raporta decât la ultimele cinci milenii. Istoria noastră începe cu unificarea celor două Egipturi în timpul faraonului Menesh şi are un final deschis în ceasurile acestea de noapte, când, între prieteni, încerc să umplu nişte pagini cu gândul la o necesară şi nescrisă filosofie a istoriei.

Suntem, prin urmare, conştienţi doar de o infimă parte a istoriei noastre, şi nici de aceasta pe de-antregul. Restul este mitologie sau ceva oricum irelevant.

Muzeele, care trebuiau să păstreze vie o memorie a timpurilor trecute, au devenit fie cavouri înfricoşătoare, cum le vedem în România, fie monstruozităţi comerciale, cum am văzut, de exemplu, în Austria. Bisericile, tablourile, statuile au devenit, datorită secolului XX, simple şi monumentale exemple de artă abstractă, menite să ne arate cu totul altceva decât au fost ele hărăzite în rostul-destinul lor iniţial. În 77 ani am terminat cu totul puţinul (cinci mii de ani din trei milioane!) pe care îl aveam din civilizaţia umană.



Dar în secolul XX a fost cel puţin un om care a mai încercat să salveze ceva. Şi a pus totul într-o poveste, a lumii de altădată, dar şi a lumii noastre. În povestea aceasta, lumea a fost dăruită de Dumnezeu către două popoare, elfii şi oamenii. Elfii aveau multe daruri, dar aveau şi un defect, erau nemuritori. Oamenii aveau puţină înţelepciune, puţine înzestrări, dar marele lor dar era acela că pot transcede totul prin moarte. Darul morţii era cel mai măreţ şi cel mai misterios dintre darurile pe care divinitatea le făcuse oamenilor.

Dar un dar are o mică mare problemă. Trebuie întrebuinţat de cel care îl primeşte şi trebuie întrebuinţat bine. Din păcate, impresia mea este aceea că oamenii, ca şi elfii, nu ştiu să moară.

În mitologia lui Tolkien elfii mor. Mor pentru că vor să moară (în bătălii sau din dragoste) şi nu pentru că acesta ar fi darul lor fiinţial. De aceea, moartea lor este una nimicitoare. Nimic nu mai rămâne din ei, nici măcar amintirea… Căci, cum spune Galadriel, o Doamnă a elfilor, „istoria devine legendă, legenda devine mit. Iar lucrurile ce nu trebuiesc uitate au căzut pradă uitării”. Aceasta nu îi deranjează pe elfi. Ei sunt nişte fiinţe ale intervalului. Lumea aceasta este (era) un interval pentru ei, iar nemurirea lor, care îi împiedică să ajungă la devenire, necesita un loc al său, care să sufere de aceeaşi boală plăcută a nemuririi.



De aceea, elfii nu devin nici colectiv şi nici individual. Nu îi interesează decât o artă „gratuită”, ca ritm al vieţuirii nemuritoare, şi, eventual, riscul de a cădea în aventurile războaielor sau ale amorului.

Oamenii timpului nostru nu ar trebui să îşi poată permite acest lux elfesc, al gratuităţii vieţuirii. Nu ar trebui să uite, nu ar trebui să poată să facă artă pentru artă şi nici să cadă în aventuri precum amorul şi războiul. Pentru ei, totul ar trebui să aibe un sens fiinţial. Dacă un elf moare pe câmpul de luptă, el o face fără urme: devine nimicnicie, rod al Nimicului din care a fost creat. Dacă se îndrăgosteşte şi se umanizează, este condamnat la aceiaşi nimicnicie a capriciului.

Dar oamenii? Pentru ei războiul are o miză existenţială majoră. Ei nu sunt pradă a Nimicului, ci sunt dăruiţi cu moartea. Nu e puţin lucru să mori ca om. Cât despre iubire, şi ea este supusă devenirii morţii şi nu se poate face fără asumarea acestei dimensiuni. Totul are un sens pentru oameni. Pe ei nu îi aşteaptă, ca pe elfi, plictiseala nemuririi sau nimicirea ca şi consecinţă a aventurii. Omul nu este făcut să fie un aventurier, ci un cavaler, un om al destinului asumat, al luptei şi al iubirii pentru şi până dincolo de moarte. Darul său, darul morţii, exclude din oficiu nimicirea, nimicnicia. Aceasta dacă ştie să îşi asume darul…

Ce poate remarca şi Tolkien în cei 77 ani de sfârşit de istorie, ceea ce constat şi eu (subiectiv, dar ce e aia obiectivitate?) la 16 ani după acest secol nebun şi nefiresc e faptul că mulţi oameni devin, spre nenorocul lor, elfi.

Nu avem oameni mai înţelepţi ca în timpurile noastre. Un prunc de şapte ani este mai evoluat decât toţi filosofii Greciei antice luaţi la un loc, acceptă cu firească naturaleţe lucruri pentru care Arhimede făcea crize de bucurie, sărind gol din baie.



Totul, pentru omul timpurilor noastre, este la fel de gratuit ca viaţa elfilor. Iubirea este un capriciu, războiul un lucru impersonal. Cunoaşterea este o chestiune depăşită (ce mai rămâne de cunoscut? ce informaţie nu se găseşte la un click distanţă?), iar totul pare să-şi fi găsit limitele sale maxime. Astfel, devine caduc să stai să mai faci… metafizică sau teologie. Desigur că le mai faci (faci teologie politică, teologia sexului, metafizică probabilistică sau ontologia verzei de Bruxelles). Şi atunci? Mai poţi aprecia darul morţii? Desigur că nu.

Am devenit atât de minunaţi, încât putem spune despre noi că suntem asemenea elfilor. Şi, asemenea elfilor, riscăm să pierdem darul esenţial al Divinităţii: Moartea.
Şi, dacă nu murim, atunci nu ne mai rămâne decât alternativa nimicniciei.

Nu putem fi ZEI dar ne putem purta ca atare