Ursul Brun

Ursii bruni sunt in numar de aproape 200.000, cea mai mare parte a lor traind in Rusia (120.000), Statele Unite (32.500) si Canada (21.750). In Europa mai sunt in jur de 14.000, dintre care aproape 7000 in Romania.

Ursus arctos, deşi răspândit în toată regiunea holarctică, pentru români ursul brun este un animal prin excelenţă românesc.
Prezent în folclor din cele mai vechi timpuri, amintit de Mircea Eliade ca totem al unora dintre călugării luptători daci, ursul a devenit o figură legendară, privit cu teamă şi admiraţie chiar şi de orăşeni.
Animal deosebit de puternic, aparţinând familiei Urside, ursul brun românesc - privit de mulţi biologi ca sub-specie încă neînregistrată - are un corp de până la 2,5 m lungime, o înălţime la greabăn de până spre 1,5 m şi o greutate maximă de 600 kg. Ursul brun poate trăi până la 30 de ani în natură şi până la 50 de ani în captivitate[1]. Este un animal plantigrad, iar ghiarele nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa şi degetele.
Denumirea ştiinţifică a cunoscut numeroase variaţii. Cea în uz la ora actuală este Ursus arctos arctos, Linne, 1785.



Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul şi puful. Deşi culoarea de bază este cea brun-cafenie, variaţiile sunt dosebit de mari, de la urşi roşcaţi la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de Himalaya.
Dentiţia este tipică de omnivor, cu canini puternici şi molari rotunjiţi.
Ursul brun mai este răspândit de asemenea, în America de Nord (Alaska, Canada), cât şi în Rusia, unde există cea mai mare populaţie. În afara României, în Europa se mai găsesc efective în Scandinavia, Polonia, Cehia şi Slovacia, cât şi în Franţa sau Spania (în Munţii Pirinei). Aici numărul de urşi bruni este foarte redus - doar câteva zeci de exemplare. În Insulele Britanice a dispărut.

Ursul brun în România

În România, ursul brun se găseşte din cele mai vechi timpuri. Până în prima jumătate a sec. XIX se găsea în întreaga ţară, din Delta Dunării până în Carpaţi. Din păcate, a fost exterminat din zonele de câmpie, pentru a nu împiedica agricultura extensivă şi creşterea extensivă a vitelor, pescuitul extensiv şi alte practici similare din secolul XIX.



Cu toate că este retras în Carpaţi, ursul îşi găseşte în România cel mai prielnic adăpost din Europa. Ursul brun trăieşte de-a lungul lanţului carpatic, mai ales printre stânci, unde îşi poate crea bârlogul. Animal puternic, poate parcurge chiar şi 150 de kilometri într-o singură zi şi se bazează pe auz şi miros.
În decembrie 2010, în România existau 6.000 de urşi bruni, adică 40% din totalul celor existenţi în Uniunea Europeană. În anul 2008, în România existau 7.500 de urşi bruni.

De obicei cand vine vorba despre urs, gandul te poarta spre o prima imagine formata in anii copilariei, ca despre un animal prostut, usor de pacalit si lenevos. In realitate, ursul este cel mai mare carnivor din tara noastra si aproape stapan autoritar al padurilor de munte. El prefera padurile intinse, greu accesibile, cu copaci doborati sau stanci. La noi este raspandit in lantul carpatic si apoi pana sus, in nordul continentului european, cunoscut in Asia pana la nord de Himalaia.

Masurat, un urs puternic poate atinge in lungime 2,50 metri cu inaltimea la greaban care sa depaseasca 1,30 metri, iar greutatea sa treaca si de 400 de kilograme. Cu varsta poate atinge sau chiar depasi 30 de ani.



Greutatea ursului brun variaza in functie de timp si anotimp, toamna inainte de intra in barlog avand cea mai mare greutate datorita meselor imbelsugate din timpul verii. Parul lui poate avea culoarea cafenie pana la negru, mai bogat fiind cel de iarna, ce poate atinge la greaban si peste 10 centimetri lungime. Vara parul este mai saracut ca lungime si desime.

Dintre simturi, mirosul si auzul sunt cele mai dezvoltate. S-a dovedit ca atunci cand are vantul din fata, ursul poate simti mirosul omului de la aproximativ 400 de metri sau sa auda ruptura de creanga atunci cand este liniste in padure de la peste 100 de metri. Cu vederea sta prost pentru ca ochii lui sunt slabi. Observand ceva deosebit, ursul se va invarti roata pana ce va prinde un fir de vant care ii va spune ce nu a putut vedea.

Despre forta ursului s-au scris foarte multe lucruri care pot parea imposibile, pentru ca in furia atacului, Mos Martin poate aduce dupa sine chiar o vaca sau o oaie sub brat.

Daca treceti prin Sibiu, opriti-va si la colectia de vanatoare Spiess din cadrul Muzeului Bruckenthal; acolo puteti vedea teava unei arme de vanatoare strapunsa de dintii ursului pentru a va forma o idee despre forta ursului.

Dupa felul hranei sale, ursul este un animal omnivor. Este un mare amator de jir sau ghinda, pentru care face uneori deplasari destul de lungi. Mananca cu placere ciupercile, perele, merele padurete, fara a mai vorbi de pagubele pe care le face in livezile cu arbori fructiferi, spre marea spaima a localnicilor. Coacazele, murele, zmeura sunt pentru el un fel de delicatesa, dupa cum consuma cu placere porumbul si ovazul in lapte. Sa nu uitam cum fura din stupina de unde iese cu ochii umflati de intepaturi, dar multumit de dulceata mierii. Ursul mai mananca si furnici, dar si resturile de cadavre sau soareci. El ajunge uneori prin stani, cazandu-le in prada oi, cai, magari si alte vietuitoare din preajma ciobanilor.



S-a discutat mult despre intalnirile dintre om si urs. Majoritatea acestor intalniri se termina cu fuga ursului din fata omului, caci toate salbaticiunile evita sa se apropie de om. Sunt unele situatii in care omul poate fi atacat daca ajunge intr-o poiana in preajma unui pui de urs ratacit de mama lui. Tipetele acestuia speriat de prezenta omului atrag dupa sine apropuierea ursoaicei gata oricand de atac. Animalul ranit ataca vanatorul imprudent. La fel, daca omul sta prea mult in preajma barlogului unei ursoaice cu pui. In momentul atacului se ridica pe picioarele din spate, atacand in mod special capul. Cu o singura smucitura poate trage pielea de la ceafa catre fruntea omului, formand o adevarata scalpare.

Unul dintre momentele deosebite din existenta ursului brun il prezinta petrecerea anotimpului rece. Majoritatea dintre noi cred ca in perioada de iarna ursul se retrage in barlog si hiberneaza. In realitate, ursul sta in acest interval intr-o stare de somnolenta, un somn de iarna, perioada in care simturile ii sunt treze. Oricand poate iesi iarna din barlog daca il pandeste vreun pericol.

Intrarea in barlog a ursilor se desfasoara in preajma Anului Nou, alegandu-si drept loc de iernare crapaturile de stanci, pesteri, dar si refugiul oferit de arbori cazuti si rupti de furtuni, iar un barlog bun, bine amenajat este pastrat mai mult timp.

Interesanta este pregatirea ursului pentru intrarea in barlog, deoarece cat dureaza perioada de iarna, Mos Marin nu mananca nimic. Inainte de patrunderea in barlog, ursul consuma plante cu efect purgativ, dupa care roade coaja de brad rasinoasa in amestec cu diferite plante care vor forma un adevarat dop. Acesta va astupa complet rectul. In barlog, ursul brun sta cu capul spre iesire pentru a-l parasi in caz de pericol. El sta pe un pat de muschi si cetina, acoperind din interior si intrarea, lasand doar o fereastra de aerisire. Fiecare individ are "locuinta" proprie. Cam prin ianuarie-februarie, ursoaica fata 2-3 pui de marimea unor sobolani, orbi si neputinciosi, care devin independenti.